În sistemul de învățământ există multe
probleme grave care ar necesita o rezolvare urgentă. Dar nepăsarea voită a
persoanelor care ocupă funcții de conducere face ca aceste chestiuni să fie ocolite.
Diriguitorii învățământului se ghidează
după principiul comunist „dacă nu discuți despre o problemă atunci ea nu există
și, ca atare, ea nu trebuie rezolvată”. A pune batista pe țambal e foarte ușor,
mai ales când șefii din instituții au în subordine politică și o mare parte a
mass-mediei care nu îi deranjează cu întrebări incomode.
Atunci când problemele sunt aduse, în sfârșit,
în atenția publicului, iar șefii sunt nevoiți să dea răspunsuri concrete, stilul
alunecos de eludare iese imediat în evidență. Iată câteva exemple de răspunsuri
tipizate.
„Datele care au apărut în mass-media nu
sunt cele exacte.”
„Nu vă pot prezenta o situație exactă
acum, pentru că nu am știut că vreți să abordați această problemă în emisiune.”
„Avem deja în dezbatere publică această
chestiune.”
„Nu sunteți informați corect.”
„Nu ați înțeles corect situația.”
„Cred că e doar o chestiune de
comunicare.”
„Am propus un proiect pentru rezolvarea
acestei chestiuni.”
„De ce prezentați doar elementele
negative?”
„Haideți să vă prezint mai întâi
realizările pe care le avem.”
„Sunt câteva neajunsuri în educație, dar
cu implicarea tuturor le vom depăși.”
„În prezent lucrăm la un proiect pe care-l
considerăm prioritar și aș vrea să vi-l prezint înainte de a vă răspunde la ce
m-ați întrebat.”
E vorba doar de „promovarea unei imagini
pozitive”, fie că este vorba despre șef sau instituția pe care o conduce. Totul
are doar o miză electorală, nefiind vorba despre „politica instituțională”, ci
despre „politica de partid” promovată de cadrele didactice cu funcții de
conducere.
Mai grav e faptul că unii șefii și-au
făcut un obicei în a-și nega cu vehemență declarațiile făcute în spațiul public,
abordând o poziție de „personalitate nevinovată”. Bineînțeles, acest
comportament nu rămâne nesancționat de către opinia publică care prin valurile
de dezaprobări și critici determină „persoana inocentă” să aibă noi reacții
nepotrivite cu statutul unui profesor aflat într-o poziție de conducere.
Iar când asemenea tipologii
comportamentale domină sistemul educațional, nu este de mirare că problemele
grave nu-și găsesc rezolvarea nici după decenii de frământări. Desigur, mai
trebuie să avem în vedere somnul, muțenia și pasivitatea majorității cadrelor
didactice. Un comportament rezultat din frică, obediență nefirească, pregătire
profesională îndoielnică și lipsa unei atitudini civice.
Care este spectrul problemelor din
educație pe care ar trebui concentrată dezbaterea publică?
Existența școlilor din zonele izolate care
nu oferă condiții minime pentru desfășurarea procesului educativ.
Miile de grupuri sanitare care nu au apă
curentă și canalizare.
Lipsa avizelor și autorizațiilor de la D.S.P.
și I.S.U. pentru unitățile de învățământ.
Spațiile improprii puse la dispoziție în
unele școli pentru desfășurarea orelor.
Inexistența spațiilor pentru pregătirea și
servirea mesei în unitățile școlare.
Lipsa sistemelor de încălzire, răcire și
condiționare a aerului în școli.
Inexistența unui proiect național care să
vizeze informatizarea unităților de învățământ.
Lipsa unui proiect național care să vizeze
dotarea standard minimală a unităților de învățământ.
Închiderea școlilor din cauza epidemiilor
sau a vremii nefavorabile.
Repartizarea elevilor în grupele de la
grădiniță, școli primare și gimnaziale pe baza aranjamentelor.
Numărul prea mare de elevi (37) sau prea
mic (8) la anumite clase din unitățile școlare.
Existența claselor cu predare simultană.
Neglijarea elevilor cu C.E.S. (un număr
mic de persoane de sprijin, lipsa curriculum-ului aprobat de M.E.N. pentru
aceste cazuri, ambiguitatea modalităților de integrare).
Lipsa măsurilor împotriva comportamentului
neadecvat (indisciplină, conflicte, bullying, violență, distrugere de bunuri,
furturi) al unor elevi, profesori și părinți.
Abandonul școlar ridicat.
Rezultate slabe la unele examene
naționale.
Lipsa manualelor sau calitatea precară a
acestora.
Autorizarea și avizarea unor programe de
studii în universități care nu au căutare pe piața muncii.
Slaba calitate a școlilor doctorale.
Plagiatul și impostura universitară.
Numărul mare al documentelor școlare care
trebuie întocmite și tipărite.
Multitudinea funcțiilor de conducere.
Legislația stufoasă și neclară.
Ambiguitățile referitoare la echivalarea
studiilor și diplomelor obținute de elevi și profesori.
Propaganda politică agresivă din școli.
Prozelitismul religios din unitățile de
învățământ.
Pasivitatea persoanelor având funcții de
conducere în sistemul de învățământ referitoare la sesizările, memoriile și
propunerile profesorilor, elevilor și părinților.
Neimplicarea autorităților locale în
rezolvarea problemelor administrative ale școlilor.
Revizuirea criteriilor pentru acordarea
gradațiilor de merit pentru profesori.
Decontarea navetei profesorilor și
elevilor, problemă care generează multe conflicte la nivel local.
Neplata burselor școlare sau întârzierea
pentru perioade mari de timp a plății acestora.
Finanțarea per elev care generează
probleme mari, în special școlilor care au număr mic de elevi.
Subfinanțarea educației - „6% din P.I.B.”
fiind doar un deziderat pur teoretic.
Această listă nu se dorește a fi una
exhaustivă, fiind doar un semnal de alarmă menit să semnalizeze gravitatea
situației. Toate aceste probleme trec de la o guvernare la alta care refuză să
vadă realitatea. Miniștrii sunt schimbați foarte des, neavând timp să-și
promoveze ideile și planurile pe care le au. Incertitudinea funcției îi
îndeamnă la pasivitate, rămânându-le doar discursul public alterat de greșeli
gramaticale, plin de sloganuri și lozinci patriotarde. Țâfna neputinței
transpare în discursurile publice, vărsându-se tumultuos asupra elevilor,
părinților și profesorilor care îndrăznesc să vină cu sugestii, idei și
propuneri.
„Dar cine suntem noi ca să facem
schimbări? Știm noi ce să facem?” se întreba retoric o doamnă inspector din M.E.N.
la o dezbatere publică pe teme educaționale. Ignoranța și pasivitatea nu au
fost, nu sunt și nu vor fi instrumente ale progresului. Diriguitorii
învățământului uită prea des că într-o societate democratică transparența,
libertatea cuvântului și gândirea critică sunt factori care pot determina schimbările
mult dorite de toți.
Din păcate, motto-ul „Educația –
prioritate națională” afișat în campaniile electorale a fost înlocuit de facto
cu „Educația la kilogram”.
