După 1989, în România, puterea politică,
financiară și economică a fost preluată de un grup neomogen, un amalgam de:
nomenclaturiști, securiști, turnători, bolșevici și infractori.
Acest grup (denumit în cercurile foarte
restrânse M2) condus de un președinte „emanat” își propusese două mari
obiective:
-implementarea „Planului M” (trecerea
averii din proprietatea statului român în proprietatea membrilor grupului prin
orice mijloace; ceea ce nu putea fi acaparat era dat pe sume derizorii
așa-zișilor investitori străini sau distrus);
-crearea unei alianțe speciale cu U.R.S.S.
Primul obiectiv a fost îndeplinit cu mare
succes.
Al doilea obiectiv a fost împiedicat de
evenimentele care au dus la destrămarea U.R.S.S.
Degringolada din spațiul sovietic a forțat
grupul M2 să se orienteze spre Occident, dar nu de dragul doctrinelor
democratice, ci pentru a-și crea noi oportunități de afaceri.
Noua orientare presupunea însă și mimarea
unei „democrații originale” care să păcălească occidentalii pe parcursul
îndelungatelor negocieri.
Desigur, aceste lucruri nu puteau fi
împărtășite cu toată lumea, așa încât doar câțiva au fost informați în legătură
cu ceea ce avea să fie realizat.
Ușor, ușor, marele partid unic avea să fie
fracturat, în mod intenționat, în mai multe părți. Se contura idea de partide
„de stânga” și „de dreapta”.
Partidele „de stânga” erau coordonate de
„emanat”, iar partidele „de dreapta” de „învinsul securității”.
În timp, lucrurile au scăpat de sub
control, apărând mai multe grupuri infracționale în diferite zone ale țării
care acționau de capul lor, fără să răspundă în fața grupului M2.
Ideea de a-i aduce pe toți sub aceeași
cupolă de comandă a aparținut unui prim-ministru care a creat un sistem de
colectare a „taxelor de protecție” de la grupurile infracționale zonale. Cine
refuza „oferta” era ținta atacurilor instituțiilor de forță din România.
Primul-ministru devenise foarte potent
deoarece:
-controla în mod oficial instituțiile
statului;
-controla în mod neoficial, prin interpuși,
grupurile infracționale;
-controla în mod discret grupurile oculte.
Dar aroganța pe care o căpătase l-a făcut
să uite de obligațiile pe care le avea față de anumite „patrulatere” și într-un
final, și-a frânt gâtul penal într-un gest ritualic a cărui simbolistică denota
faptul că se recunoștea înfrânt.
Structurile oficiale, neoficiale și
discrete au fost preluate mai târziu de președintele țării care a „reușit” și
el, într-un final, să scufunde interesele României.
El a scăpat de la înec datorită
sacrificării succesive a apropiaților pe care i-a scos țapi ispășitori pentru
acțiunile sale infracționale.
Bineînțeles că, în România, nu au existat
niciodată partide „de stânga” și „de dreapta” ci, doar structuri mafiote care
dețin puterea.
E doar o mafie transpartinică care îi
leagă pe membrii săi cu o funie roșie de-a lungul istoriei post-decembriste.
Membrii acestei mafii pot fi recunoscuți
ușor după privilegiile pe care și le-au acordat: imunități, beneficii, pensii
speciale, scutiri de taxe și impozite sau funcții fără sarcini de serviciu
reale etc.
Care este diferența dintre partidele „de
stânga” și cele „de dreapta”?
Partidele „de stânga” măresc contribuțiile
la stat, devalorizează leul sau măresc prețurile la bunuri și servicii.
Partidele „de dreapta” taie salariile și
pensiile sau cresc TVA-ul.
Iar poporul privește admirativ, cu buzele
umflate și burta goală, cum nivelul de viață înregistrează o „creștere
negativă”.
De-a dreptul caraghios este faptul că cei
„de stânga” și cei „de dreapta” se înjură pe la emisiunile TV, iar după spectacole
se duc și chefuiesc împreună prin diferite cluburi selecte.
De-a dreptul grotești sunt însă
manifestațiile la care participă cei „de stânga” împotriva celor „de dreapta”
și viceversa.
Și totul se întâmplă sub privirile
indulgente ale „neimplicatului”.
Mafia transpartinică este ajutată de
români, în mod periodic, ca să-și mențină privilegiile.
Adică, românii își dau cu stângul în
dreptul din patru în patru ani.
Iar zilnic, își pun cenușă în cap și se plâng
din cauza drobului de sare de la guvernare.
Mai grav este că românii se comportă ca și
cum ar fi refugiați în propria țară.
Și-au pus ochelari de cal și nu-și văd
decât de interesele lor, adesea meschine.
Simțul civic a dispărut aproape complet și
românii acționează ca și cum ceva ar trebui să le pice din ceruri, ei neimplicându-se
în problemele societății.
Din când în când, se îmbracă în costume
naționale ca să-și afirme identitatea dar, mai degrabă, ca să-și ascundă
indiferența.
Românule, patriotismul nu înseamnă
susținerea infractorilor în conducerea țării!
Votând mafioți, contribui la distrugerea
țării!
Iar asta se numește TRĂDARE!