Faceți căutări pe acest blog

duminică, 30 septembrie 2018

România cruciadelor

Prea Sfințiții și Înalt Prea Sfințiții Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au chibzuit, au cântărit, au măsurat, au comparat, au analizat și, în final, au decis că e cazul să înceapă o nouă Cruciadă în Grădina Românească a Maicii Domnului.

Răul trebuia neapărat identificat, etichetat, pus în borcan, așezat frumos pe raft și arătat poporului bine credincios spre luare aminte, învățătură și înfierare creștinească.

Sinodalii, în general, nu prea au de spus multe cuvinte tălpii țării, pentru că poporul credincios e obedient și nu-i treaba lui să gândească, ci să execute. Atunci când o fac, ierarhii adresează epistole credincioșilor scrise într-un limbaj de lemn bisericesc, cu multe citate din Sfinții Părinți însăilate cu perle ale gândirii proprii teologice. După ce preoții citesc aceste mesaje duhovnicești venite din raiurile episcopale, bine credincioșii rămân cu gura căscată, de atâta filosofie creștină, ore în șir, nemaiștiind dacă să meargă acasă sau la dentist, amețiți fiind de asemenea cuvântări de învățătură. Iar dacă un credincios e perseverent și prin întrebările lui duhovnicești deranjează pacea minții călugărești a episcopului, un răspuns scurt și tăios apare din barba lungă a ierarhului: „Tu să iei aminte la păcatele tale, lasă teologia pe seama celor înduhovniciți!”

Dar de ce au început iubiții noștri ierarhi, așa subit, o Cruciadă?

Nu se apropie nici Sfintele Paști și nici Nașterea Domnului, prilejuri bisericești de luptă divină cu propriile păcate!

La Cruciade și călcat în străchini, ierarhii se pricep de minune și nici nu se sinchisesc că smintesc poporul. Iar, istoria bisericească e plină de Cruciade, unele mai rușinoase decât altele.

Iată doar două exemple elocvente din istoria glorioasă a Cruciadelor Urii. E frumos să susții că toți sunt egali în fața lui Hristos, dar să ai o etnie pe care să o consideri inferioară și a cărei membri să-i folosești drept sclavi mânăstirești, nu e nici în spiritul și nici în litera Evangheliei. Și tot frumos e să susții că bărbatul și femeia sunt egali, dar să consideri bărbatul mai egal decât femeia, pentru că Eva a fost zămislită din coasta lui Adam e destul de ciudat.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în vremurile comuniste. Cruciada Împotriva Dușmanilor Poporului, din afară sau din interior, a fost o reușită pentru că Oastea Domnului, formată fiind din prelați securiști și turnători ai fostei Securități, a dus o luptă vecină cu moartea împotriva unor semeni de-ai lor. Păi când ți-ai vândut aproapele, ce dragoste creștină mai poți să ai în tine? Când l-ai vândut pe Hristos din sufletul fiecărui om turnat la Securitate, mai poți să te numești apostol al Domnului? Mărturiile mincinoase și duplicitatea au devenit modul de viață râvnit de sinodali.

Ai spune că Revoluția a adus vreo modificare. Nicidecum, pentru că modernitatea ideologică a cuprins și mințile ierarhilor care au început Cruciada Inițierilor. Așa au ajuns să fie luminați și masonic de la Apus, și dughinist de la Răsărit. Că a sluji și lui Dumnezeu, și lui Mamona e la modă acum.

Și pentru că inițierile și-au spus cuvântul, ierarhii s-au mai apucat de un război: Cruciada Dogmatică. Momentul Sfântului Sinod din Creta (mai mult sau mai puțin tâlhăresc) când ierarhii români au semnat pentru vânzarea credinței drept măritoare creștine este încă viu în inimile credincioșilor. Apostazia a fost lăudată cu surle și trâmbițe, dar n-a putut fi justificată în vreun fel de ierarhii care lăsau să se înțeleagă că Cineva i-a presat să semneze documentele trădării.

Ehei, și dacă tot s-au apucat de modificări dogmatice însemnă că au puteri nemărginite și pot face cam tot ce le trece prin cap. Că nu e ușor să fii infailibil. Și așa ne-am trezit în plină Cruciadă Pro Simonie care s-a generalizat în sânul Bisericii prin zecile de preoți hirotoniți pe pile și bani. Și iată cum, un păcat capital, a devenit un lucru banal și râvnit de candidații la preoție. Au uitat ierarhii că traficul cu bunurile spirituale și sfinte se pedepsește cu excomunicarea și/ sau caterisirea? Probabil că da, din moment ce întrebați fiind de ce dau Harul pe bani răspund șuierând satanic: „Pe bani sau nu Harul tot se transmite!”. Se transmite el Harul dacă se transmite, dar de lucrat, lucrează unde, când și cum vrea Hristos! Iar că nu mai lucrează se vede după roadele (faptele) preoților și credincioșilor care își aleg și votează conducători: criminali, torționari, tâlhari, corupți, manipulatori, incompetenți etc. Și uite așa, tot poporul e frământat și țara se duce de râpă, șmecheriei nerușinate a episcopilor Dumnezeu răspunzându-le cu aceeași măsură. Iar dacă Harul nu mai lucrează, Biserica nu mai este Vie și rămâi doar cu Catedralele Neamului Prost.

Umilii prelați, credincioși mari fiind, îi urmează îndeaproape lui Hristos și nu vor să-i piardă urma. Vor să fie ca El în toate cele. De aceea au început Cruciada Îmbogățirii: cu fraude din fondurile europene, cu evaziuni fiscale și cu opulență stridentă. Toate acestea reușesc să scoată ochii credincioșilor care de-abia își duc zilele. Cum reușesc de minune ierarhii iubitori de arginți să fie următori ai lui Hristos? Cu mare „sărăcie, modestie și perseverență”.

Și votul castității călugărești a fost dat uitării. Cruciadele Sexuale ale ierarhilor au fost acoperite de tăcerea grea și rușinoasă a membrilor Sfântului Sinod. Altele au explodat în fața ierarhilor și a poporului uimit. Așa încât, frăția ierarhicească a cedat la un moment dat când un episcop a fost înfierat și caterisit (mai mult sau mai puțin – că pedepsele sunt și nu prea înscrise administrativ-bisericesc).

Iar când un club a luat foc și câteva zeci de oameni au murit, ierarhii s-au gândit că e un prilej favorabil de a începe Cruciada Rockerilor. În loc să se roage pentru odihna sufletească a adormiților întru cele veșnice, așa cum le stă bine unor fețe bisericești, unii ierarhi au găsit de cuviință să înfiereze victimele considerându-i sataniști. Oare bisericile și seminariile teologice care au ars de-a lungul timpului, erau și ele temple ale diavolului?

Cum ar fi putut oare ierarhii, în secolul științei, să nu înceapă Cruciada Ignoranței? Prin declarațiile deplasate referitoare la tratamente medicale și utilizarea diverselor tehnologii, unii ierarhi ne-au demonstrat că obscurantismul le bântuie mințile neobișnuite cu exercițiul gândirii critice și al discernământului.

Și parcă n-ar fi fost de ajuns toate acestea, ierarhii s-au gândit să mai comită și altele în numele Domnului, dar nu în mod direct ci, prin interpuși. Că unele fapte sunt de-a dreptul rușinoase și nu-i bine să te vadă poporul murdar pe mâni. De aceea e bine să te folosești de credincioși pe care să-i binecuvântezi cu misiuni bisericești în interesul propriu. Așa se poate răspândi ura și dezbinarea în societate mai bine, fără să fii direct răspunzător de abjecțiile credincioșilor. Iar când lucrurile o iau razna de tot și nu mai pot fi controlate, Cruciada Interpușilor te poate salva, căci tu ierarh fiind poți spune că „nici usturoi n-ai mâncat și nici gura nu-ți pute”.

Și totuși, de ce au început iubiții noștri ierarhi, așa subit, o nouă Cruciadă?

Mesajele disperate venind din partea Mai Marilor Conducători Corupți ai Țării au lovit direct în inima duhovnicească a intereselor pecuniare bisericești. Ca atare, măsuri intempestive de înfierare a răului care să astupe problemele infracțional-duhovnicești ale politicienilor erau necesare.

Lucrurile își au logica lor politico-duhovnicească dacă ne amintim că, Întâiul Stătător al Bisericii Ortodoxe Române i-a conferitul Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni” unui Înalt Infractor pe care l-a și lăudat în fața poporului, dar pe care l-a și hirotonit simbolic, cântându-i „Vrednic este!”. „Să nu furi!” devenind, astfel, o poruncă opțională în viziunea patriarhului.

Nu-i așa, ce nu fac membrii Sfântului Sinod când e vorba de o campanie de P.R. în favoarea Mai Marilor Conducători Corupți ai Țării? Iar finanțarea generoasă a acestei campanii se desfășoară, ca de obicei, pe banii poporului cel fraier și plătitor de taxe, și nu al poporului drept credincios și mult asistat social.

Desigur, ca să atragi atenția poporului drept măritor ai nevoie de o temă majoră pe care să o înțeleagă, cât de cât, marea masă de credincioși. După o analiză duhovnicească foarte detaliată, ierarhii au conchis, în înțelepciunea lor dar fără revărsări divine, că o Cruciadă a Familiei Tradiționale ar fi cea mai potrivită pentru a abate atenția întregii românități de la problemele reale ale țării cauzate de politicienii corupți.

Inspirați fiind, în alegerea lor, de către duhul urât mirositor al Mai Marilor Conducători Corupți ai Țării, ierarhii au decis că „întotdeauna răul vine din exterior și, niciodată, din interior”. Și, ca să fim mai preciși, răul vine din Occident, pe care, nu-i așa, „Noi nu-l putem accepta!”

Credința transmisă pe cale orală prin lozinci de felul:
„Noi suntem români, voi sunteți străini!”
„Noi suntem drept credincioși, voi sunteți păgâni!”
„Noi suntem mândri că… !”
A umplut mințile, inimile și buzele credincioșilor înflăcărați de atâta Luptă Sfântă. Această înflăcărare provine din sentimentul de superioritate al unui credincios care este deținător al Adevărului Absolut pe care nimeni nu trebuie să-l conteste. Iar dacă deține Adevărul Absolut, credinciosul mai poate admite că greșește?

Lupta Sfântă a fost des folosită în bătăliile electorale de-a lungul timpului în România. Și asta pentru că Biserica urmează Statul în deciziile politice. O tradiție păguboasă datând de pe vremea împăratului Constantin cel Mare care și-a subordonat Biserica pentru a controla supușii.

Teologia Urii, copilul nelegitim al lipsei de iubire, trebuia folosită din nou ca sabie cu două tăișuri și fără mâner împotriva noilor dușmani închipuiți care au zdruncinat dreapta credință.

După luni de dezbateri publice teologico-familiste, analizând tradiția iudeo-creștină și istoria bisericească plină de „Familii Tradiționale” incestuoase și poligame, ierarhii au concluzionat că trebuie să-și direcționeze Sfânta Ură împotriva unor minorități sexuale. Marea Cruciadă, oarbă și fără discernământ, a făcut și victime colaterale când cohortele urii au decis că NU sunt „Familii Tradiționale”: familiile fără copii, familiile monoparentale, familiile cu copii adoptați, familiile cu părinți recăsătoriți, familiile cu copii zămisliți cu ajutor medical și familiile cu părinți de confesiuni diferite.

După așa concluzii duhovnicești ieșite din iadul prostiei omenești-ierarhicești, patru întrebări apar pentru membrii Sfântului Sinod:
1. Oare ierarhii au toate oglinzile sparte sau e penurie de oglinzi printre sinodali de „nu-și văd bârna din ochi, dar văd paiul din ochiul altora”?
2. Se cade ca ierarhii să vorbească despre „Familia Tradițională” călugări fiind și, deci, necăsătoriți? Ce exemplu personal dau ei?
3. Iisus Hristos și Fecioara Maria pot fi considerați ca formând o „Familie Tradițională”?
4. Pământul este plin de sângele eroilor care și-au dat viața pentru libertatea Țării Românești. Își mai aduc aminte ierarhii de ce au apărut nume ca: Aioanei, Avasilicăi, Apetrei, Aparaschivei, Afloricăi etc.? Pentru că acei copii, rămași fără tații care s-au jertfit pentru patrie, au fost crescuți doar de mamele lor și, DA, formau „Familii Tradiționale ale Sfântului Neam Românesc”.

Iar pentru noi, talpa țării, patru întrebări apar:
1. Când marea majoritate a ierarhilor nu mai respectă Canoanele Bisericești ce-i de făcut?
2. De ce „divide et impera” reprezintă strategia de lucru așa-zis creștină a Sfântului Sinod?
3. Fiindcă dușmani imaginari sunt tot mai greu de găsit, ierarhii vor începe să se devoreze între ei?
4. În condițiile în care Biserica Ortodoxă Română a deviat de la Misiunea Sfântă pe care o are mai poate fi considerată instituție de utilitate publică, adică plătită din banii noștri?

marți, 25 septembrie 2018

România alegerilor

Când au votat pentru prima dată, în 1990, românii au crezut că vor avea în mod automat și salamul cu soia asigurat lunar la pachet.

Votul decurgea ca după zile lungi de beție: unii votanți mergeau de zeci de ori la vot, cei din comisiile de votare băgau cu nerușinare voturi în urne după cum îi tăia capul proletar, milițienii care păzeau secțiile schimbau sacii cu buletinele de vot iar judecătorii care trebuiau să valideze voturile și procesele verbale puneau din burtă rezultatele după poruncile venite pe linie politică.

Entuziasmul primului vot liber avea să fie acoperit imediat de mizeria politică. „Parlamentul rușinii”, cum avea să fie numit în mod popular primul Parlament de după 1990, era o caricatură ordinară a ceea ce trebuia să fie una dintre cele mai importante instituții din România. Și asta pentru că era plin de bolșevici, marxiști, troțchiști, securiști, torționari și criminali. Morților de la Revoluție li se adăugaseră cei de la Mineriade, iar economia țării se scufunda văzând cu ochii.

Nici la următoarele alegeri nu au fost mari deosebiri. Doar că, hoțiile se multiplicaseră: listele de vot cuprindeau multe persoane fictive, listele suplimentare deveneau mai importante decât listele de bază și o nouă specie de om, intitulată pompos „om de omenie”, ajuta și explica bătrâneilor unde să pună ștampila.

După câțiva ani, votanții constatau că au rămas cu buzele umflate și nimeni nu le dăduse nimic. Iar oamenii nu prea mai mergeau la vot.

Așa că, politicieni cu simțul răspunderii civice limitate începuseră să ofere cadouri alegătorilor ca să aibă „motivație” („Să aibă posibilitate alegătorul!”): mici, bere, făină, ulei, ba chiar și telefoane mobile la mâna a doua sau stricate. „Ei, măcar ăsta mi-a dat ceva!” era behăitul alegătorului inconștient.

Aleșii se distrau și furau, iar situația economică a României se înrăutățea. Ca atare, tot mai mulți cetățeni plecau în străinătate, la lucru. Cu banii câștigați, românii își puneau termopane, iar mai apoi, gresie și faianță.

Românii evoluaseră și au început să considere „pomenile electorale” ca fiind „mită electorală”. Dar politicienii inventivi au început să ofere „materiale informative” alegătorilor: afișe, pliante, broșuri, ziare, mape, reviste, fotografii, felicitări și calendare. Pungile în care se aflau aceste „bunătățuri” erau mai valoroase decât conținutul oferit potențialului alegător. Problema era că toți voiau să scape cât mai repede de „materialul informativ” și, ca atare, conținutul pungilor era descărcat oriunde avea chef alegătorul. Dacă erai străin și veneai în România îți dădeai seama că un proces electoral avea loc în țară.

Bineînțeles, după alegeri, politicienii se ghidau după sloganul „Totul pentru noi, nimic pentru țară!”. Mai mult, politicienii aflați la conducere doreau să-și mențină privilegiile și când s-ar fi aflat în opoziție. Așa că o monstruoasă înțelegere s-a parafat între politicieni: cei aflați la putere să controleze 2/3 din afacerile județului/ sectorului iar cei din opoziție 1/3.

Românii de rând au rămas, ca de obicei, cu ochii în soare. Unii s-au resemnat, iar alții și-au continuat aventurile în străinătate. Cu banii trimiși în țară, se cumpărau apartamente și se construiau vile.

Când veni din nou vremea alegerilor, românii întreprinzători nu au mai participat la vot, având în minte sloganul „Eu mă descurc oricum!”. Și uite așa, a apărut o țară plină de descurcăreți cu simț civic zero.

Politicienii nu mai ofereau nimic, decât multe promisiuni în nenumăratele emisiuni radio-TV electorale. Așa s-au înmulțit jurnaliștii-propagandiști, un fel de mercenari mass-media, care combăteau în favoarea politicianului care oferea bănet mai gros.

Aleșii nici nu-și mai băteau capul cu economia, fiind preocupați cu furtul din banul public. Dacă se trezea cineva că vrea să facă o investiție, atunci politicianul-șef al locului îi cerea „un 10%, așa de control”. Cine accepta trocul era ajutat (nu era niciodată controlat de instituțiile statului), iar cine refuza nu putea face nimic că nu-i oferea nimeni nici un aviz.

Corupția tot mai mare a determinat apariția unor structuri ale statului care să combată acest fenomen. Aceste structuri au dat roade și mulți politicieni au fost frezați de averile lor. Supărare mare a acoperit obrazele groase ale politicienilor care s-au apucat să distrugă instituțiile anticorupție.

Alegerile au venit din nou, dar cu o credibilitate care tindea asimptotic la zero, politicienii s-au prezentat în campanie, ținându-se de mână cu „frații lor întru cele sfinte”: popimea politică. Cuvintele de învățătură creștină s-au transformat în adevărate campanii electorale de susținere a unor politicieni corupți. Frățiile de sânge politico-religioase erau puternice, pentru că multe temple fuseseră construite cu bani furați, având prețurile de construcție umflate și de zeci de ori (că așa se face o spălare de bani în casa și în numele Domnului). Toți erau fericiți: Dumnezeu avea un templu nou, popii aveau unde sluji iar politicienii se puteau ocupa în continuare de ce știau ei mai bine - furatul din banul public.

Greața de vot era tot mai mare în România, ca și cea față de persoanele aflate pe liste. Rândurile românilor resemnați și a celor care plecau definitiv din țară s-au îngroșat. Ca atare, absența masivă la vot a propulsat cohorte de politicieni corupți în Parlament.

Ca urmare a rezultatului alegerilor, lupta împotriva legilor justiției devenise acum prioritară. Ce mai puteau face acum românii? Să critice, să manifeste și să se lamenteze.

Interesant lucru este și cu listele electorale, căci ele nu se întocmesc oricum. Îți trebuie meșteșug, nu glumă: obraz gros și ban gros.

Și culmea, politicienii nu se sfiesc să vorbească despre acest lucru. Da, chiar și partidele politice dau comunicate de presă în acest sens.

Prima conversație
„- Care este tariful pentru un loc de parlamentar?
- Păi, este în funcție de partidul din care faci parte și de zona țării de unde provii.
- Concret, ce ne puteți spune?
- Între 50.000 de euro și 70.000 de euro. Sumele se duc la partid, dar nu se înregistrează în contabilitate.
- Și vă scoateți banii ăștia într-un mandat?
- Dacă revin în Senat, în patru ani câștig 80.000 de euro, așa că nu fac nicio afacere, așa că nu le voi da banii ăștia. Dar sunt persoane dispuse să dea.”

A doua conversație
„- Dar vedem pe listele partidelor și persoane care nu au fost membri de partid.
- Da, există câteva poziții rezervate pentru indivizi care își doresc să fie parlamentari dar nu sunt în nici un partid. Așa că, dacă au la dispoziție sume foarte mari sunt acceptați.
- Cam la ce sume se ajunge?
- Peste 200.000 de euro dacă persoana respectivă își dorește poziția de parlamentar pentru imunitatea pe care i-o conferă.
- Și dacă cei de la procuratură cer ridicarea imunității?
- Parlamentarii sunt informați înaintea votului că este vorba de un P.I., și ca atare trebuie protejat.”

A treia conversație
„- De ce trec parlamentarii la un alt partid dacă au dat sumele astea? Cumva, ei n-ar avea prioritate pe liste la alegerile viitoare?
- Pentru că primesc bani pentru asta. Și mai primesc bani, și pentru votul pe care-l acordă în cazul unor legi importante d.p.d.v. economic.
- Adică un troc per lege? Îmi votezi legea X și-ți dau suma Y?
- Da, și multe alte beneficii.
- Adică?
- Firmele care beneficiază de pe urma legilor favorabile le dau parlamentarilor care le-au votat: cadouri, excursii, poziții de conducere în consiliile de administrație ale firmelor atunci când nu vor mai fi demnitari, vile în care pot locui gratuit anumite perioade de timp, imobile în străinătate, le închiriază mașini la prețuri modice, cursuri de dezvoltare personală, relații de afaceri etc.”

A patra conversație
„- Cum poate ajunge cineva parlamentar independent pe liste?
- Mai bine îți vezi de treabă.
- De ce?
- Păi îți trebuie semnături multe pentru a putea depune dosarul, mai ales la europarlamentare (n.r.: în 2014 era nevoie de 100.000 de semnături) și este peste puterile organizatorice ale unei singure persoane ca să facă asta. Poate doar dacă are o echipă și o campanie de P.R. puternice.
- Și dacă le strânge?
- Sunt multe condiții restrictive. Oricum, apoi va avea nevoie de foarte multe voturi. Campania îl va costa enorm și rezultatele sunt incerte chiar dacă este o personalitate.
- Deci?
- Te duci la un partid.
- Și dai bani, și accepți condițiile lor.
- Stai acasă, așa cum am spus la început.”

A cincea conversație
„- Dar un loc în Guvern cât ajunge?
- Depinde de ministerul unde vei fi numit. Dacă e vorba de un minister care are în atribuții alocarea de bani, sumele sunt mult mai mari.
- Cam cât?
- 100.000 de euro pentru un minister fără miză și peste 150.000 de euro pentru unul important.
- Și cum scoți banii cât ești pe funcție?
- Licitații trucate, atribuiri directe, comisioane, scutiri de impozite și taxe, intermedieri de afaceri etc.
- Și de ce se schimbă miniștrii așa de des dacă dau banii ăștia?
- Păi, după ce-și scot banii și fac, și ceva profit trebuie să vină altcineva cu echipa lui.
- Și tot așa?
- Da, totul e într-o evidență strictă a partidelor. Și se lucrează mult cu bani cash.”

A șasea conversație
„- Cât contează prezența la vot?
- Depinde. Dacă e sub 55% atunci grupurile de interese își fac jocurile în voie. Peste 60%, cetățenii încep să se facă auziți.
- Deci ar trebui să mergem în număr foarte mare la vot. E mai bine să fie obligatoriu votul?
- Pentru parlamentari nu… ha, ha, ha. Păi, vedeți, de asta bătălia mediatică are foarte mare importanță. Contează câți oameni din mass-media sunt de partea ta, ca să poți influența votanții.
- Rețelele sociale au început să conteze foarte mult în campaniile electorale.
- Da, dar și aici poți folosi troli pentru a demola pe cineva.
- Pentru a lăuda pe cineva, nu?
- Ba da. Dar e mai ușor să-ți lichidezi mediatic adversarul.
- Adică să-i distrugi imaginea publică?
- Ceva mai mult de atât. Să-l intimidezi.
- Ca un fel de șantaj?
- Da, dar fără să știe adversarul ce știi tu exact despre el.”

A șaptea conversație
„- Un partid nou ar avea șanse să câștige alegerile?
- Nu să le câștige, ci să intre în Parlament cu scor bunicel.
- De ce?
- Să nu uităm că în 1990, P.C.R.-ul s-a transformat în F.S.N., apoi în P.S.D.R. și în P.S.D.
- Și ce dacă?
- Păi P.S.D.-ul a moștenit rețeaua de filiale și organizații la nivelul întregii țări. Ca să creezi o asemenea structură acum, ai nevoie de o logistică impresionantă și de timp.
- De ce ar fi nevoie?
- Vă dau un exemplu concret. În România, în 2018, există 3.228 de unități administrativ-teritoriale (adică capitala + municipiile + orașele + comunele + județele + sectoarele). Ca să contezi în alegeri ca partid ar trebui ca în jumătate plus unu din aceste U.A.T.-uri să ai filiale și organizații. Cum vi se pare?
- Foarte greu de pus în practică. Și o soluție mai rapidă care ar fi?
- Să preiei filiale și organizații într-o nouă structură.
- Păi, atunci ar fi oameni vechi în partide noi… ha, ha, ha. N-am făcut nimic.
- Da, dar după ce le preiei, le cureți de uscături.
- În câți ani?
- Ha, ha, ha… dacă ai dosare, să știți că merge foarte repede. Și nu ai nevoie decât de câțiva lideri noi bine plasați.”

Interesante fragmentele de conversații, nu? Mulțumiri pentru sinceritate celor trei parlamentari/ ex-parlamentari.

Deci, ce se poate face?
- În legea electorală să fie prevăzute pedepse foarte mari pentru cei care fură la vot (acesta ar trebui să fie asimilat trădării naționale).
- Secțiile de votare să aibă sisteme electronice pentru prevenirea votului multiplu și camere de luat vederi pentru operațiunile de numărare a voturilor.
- Numărul observatorilor din secțiile de votare să fie sporit.
- Pe listele partidelor să fie oameni care nu au probleme juridice și financiare.
- Românul de rând să meargă la vot și să nu mai pună ștampila pe: criminali, infractori, manipulatori și incompetenți.

Istoria alegerilor e bogată, lecțiile de învățat sunt multe, dar are cine să priceapă?

duminică, 23 septembrie 2018

România religioasă

Românii sunt religioși. De o religiozitate rar întâlnită. Atât de religioși, că aproape doare. Oriunde te întorci vezi semnele credinței lor. Și nu numai că le vezi, dar le și auzi. Aproape că te-ar convinge dacă nu s-ar contrazice singuri prin ceea ce spun și fac. Toate acțiunile românilor, că sunt realizate pe față sau pe dos, trebuie repetate, cu mare migală, de trei ori: dimineața, la prânz și seara. Dacă ritualul este încălcat, ordinea firească-nefirească a lucrurilor se strică.

Românii sunt specialiști ai armoniei în dizarmonie și ai ordinii în dezordine. Întortocheate sunt căile Domnului, dar ale românilor sunt un adevărat labirint.

Românii sunt curajoși. Cei mai curajoși, până să-și pună în practică ideile. Că socoteala de-acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg. Așa că, opiniile lor sunt foarte bune doar dacă sunt exprimate, cu mult curaj, în fața oglinzii din dormitor. În societate, doar opinia șefului contează, că e singura exprimată.

Românii sunt puri. De cea mai pură calitate. Ei nu s-au amestecat cu alții, ca alții, ceea ce-i face unici. Toți sunt unul și unul, drepți ca bradul care se îndoaie rapid ca trestia sub bătaia vântului.

Totuși, românii se deosebesc între ei. Asta pentru că, de-a lungul veacurilor, s-au tot căutat între ei și au descoperit că sunt de trei feluri: felul întâi (profani), felul doi (spiritualiști) și desert (credincioși).

Fiecare fel de român are gustul său specific de: frământare, neliniște sau frică. Și cum, la limită, nu poți deosebi nebunia de genialitate, totul pare amestecat și dă o aromă specială de neuitat.

Frământările psihologice ale profanilor
  1.  Cui dăm propria putere, nouă înșine sau altora?
  2. Avem curajul să avem propriul destin sau îi lăsăm pe alții să ne decidă destinul?
  3. Dorim să surprindem esența propriei ființe sau dorim să observăm acțiunile altora care ne modelează viața?
  4. Fiecare decide pentru el însuși (ea însăși) sau altcineva decide pentru el (ea)?
  5. Este mai importantă propria hotărâre sau hotărârea altuia pentru noi?
  6. Cine ne limitează acțiunile noastre față de acțiunile altora?
  7. Cunoașterea noastră e mai puternică decât cunoașterea altora?
  8. Ne bazăm mai mult pe cunoștințele noastre sau pe cunoștințele altora?
  9. Mă bazez mai mult pe efortul meu sau pe sprijinul altora?
  10. Aș vrea să am un mentor sau nu?
  11. Cine sunt eu, cine sunteți voi?
  12. Pot spune realitatea sau trebuie să fiu ipocrit?
  13. De ce să înceteze enigma lumii odată cu mine?
  14. Sunt unicat sau sunt multiplicat?
  15. Câte cuie pot să bat într-o ușă?
  16. Cât de importante sunt grijile altora pentru mine?
  17. Fericirea mea depinde de fericirea altora?
  18. Unde intri când nu ai o casă?
  19. Cine îmi poate rezolva problemele?
  20. Curajul mi-l manifest doar când interesul mi-l dictează?
Neliniștile metafizice ale spiritualiștilor
  1. Dacă conchidem că există divinitate, dorim o relație personală cu aceasta sau o relație intermediată?
  2. Cine ne este dirijor al vieții, esența divină din noi sau esența divină manifestată prin alții pentru noi?
  3. Divinitatea din noi se poate manifesta liber sau divinitatea din altcineva ne dictează libertatea de mișcare?
  4. Divinitatea din noi este mai importantă, la fel de importantă sau mai puțin importantă decât divinitatea din alții?
  5. Când trebuie să decidem ceva, lăsăm divinitatea din noi să răspundă sau divinitatea altora?
  6. Cine ne delimitează sacralitatea proprie de sacralitatea altora?
  7. Lumina noastră e mai puternică decât lumina altora?
  8. Când vedem divinitatea, când ne privim propriul suflet sau sufletul altora?
  9. Acțiunile mele mă apropie de divinitate sau acțiunile altora?
  10. Mă călăuzesc după glasul inimii sau după glasul sfătuitorului?
  11. Pot fi eu sau pot fi doar altul?
  12. Când îmi deschid sufletul și când îl închid?
  13. Taina vieții este și taina mea sau e doar taina altora?
  14. Darul meu e important sau darul altora?
  15. Câte păcate încap într-un suflet?
  16. Cât de liniștit pot fi dacă mă preocupă doar neliniștile altora?
  17. Fericirea mea e nefericirea altora?
  18. Casa mea e și casa ta?
  19. Cine mă curăță de păcate?
  20. Aștept să văd, poate se deschide?
Fricile bisericești ale credincioșilor
  1. Să aibă un singur Dumnezeu.
  2. Să nu-și facă chip cioplit, nici altă asemănare, nici să se închine lor.
  3. Să nu ia numele Domnului Dumnezeu în deșert.
  4. Să-și aducă aminte de ziua Domnului și să o cinstească.
  5. Să-și cinstească tatăl și mama, ca să-i fie bine și să trăiască mulți ani pe pământ.
  6. Să nu ucidă.
  7. Să nu fie desfrânat.
  8. Să nu fure.
  9. Să nu depună mărturie mincinoasă împotriva aproapelui său.
  10. Să nu poftească nimic din ce este al aproapelui său.
  11. Să asculte cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare Duminică și sărbătoare.
  12. Să țină toate posturile de peste an.
  13. Să cinstească fețele bisericești.
  14. Să se spovedească și să se împărtășească în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori, dacă nu pot, cel puțin odată pe an, în Postul Paștelui.
  15. Să se roage pentru cei ce stau în fruntea țării.
  16. Să țină posturile pe care le-ar orândui episcopul sau mitropolitul locului în vreme de primejdii, de molime sau alte necazuri.
  17. Să nu citească cărţi eretice sau sectare.
  18. Să nu înstrăineze, nici să folosească, spre scopuri străine, lucrurile bisericești sau averea Bisericii.
  19. Să nu facă nunți și ospețe, sau alte petreceri, în timpul posturilor.
Ați remarcat?
Unii au doar întrebări, alții au doar răspunsuri.
Unii sunt nesiguri și se tot întreabă, alții au doar certitudini și știu ce să nu facă.
Doar la greutate românii sunt la fel, pentru că un cântar n-are parti-pris-uri.

Din când în când, românii cântă la frunză:
„Cu legătoare m-am legat, că cingătoarea nu mă încingea.”
Asta arată puternicul atașament pe care-l au românii față de trecutul lor glorios. De aici le și vine românilor legendara putere care-i face de temut în rândul celorlalte popoare. Dar, fiind cu gândul mereu în trecut, românii au uitat să trăiască prezentul. Și… prezentul a trecut peste ei.

joi, 20 septembrie 2018

România blocată

„Când un guvern se teme de cetățeni, e democrație. Când cetățenii se tem de guvern, este dictatură.” (Thomas Jefferson)

Studiind cu atenție ce se întâmplă în România, observăm că nu se încadrează nici la capitolul democrație și nici la cel al dictaturii.

E un hibrid politic emanat din trei acțiuni majore care au avut loc în anii 1989-1990: o intervenție armată sovietică, o lovitură de stat pusă la cale de refulați ai regimului comunist român și o revoluție la care au participat persoane care credeau cu adevărat în libertate.

Hibridul politic are cinci componente ideologice principale: un grup îmbătrânit în răutăți și topit de dragul valorilor bolșevice; un grup de ciocoi înavuțiți rapid prin mijloace ilicite; un grup al micilor profitori de ocazie; un grup al pomanagiilor; un grup de visători.

Bolșevicii:
- sunt cei care au venit în România cu diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan” ca „eliberatori” sovietici;
- au adus „comunismul, o epidemie mult mai periculoasă decât ciuma sau tifosul” (Winston Churchill);
- susțin „comunismul, un cancer social; unde se instalează, rămâne pustiu” (Petre Țuțea);
- au pensii speciale care le atestă faptele reprobabile pe care le-au comis: în lagărele de exterminare din România pe timpul dictaturii comuniste, la Revoluție și la Mineriade;
- iubesc dictatura și violența, dar nu-și petrec vacanțele în Siberia, ci în Occident;
- au îmbătrânit în răutăți, dar nu se sfiesc să apară în mass-media ori de câte ori au ocazia ca să învenineze societatea românească cu filosofia lor otrăvită.

Ciocoii:
- sunt moștenitorii biologici sau spirituali ai bolșevicilor;
- susțin „social-democrația, adică anticamera comunismului” (Petre Țuțea);
- au acumulat averi prin distrugerea economiei românești după 1989;
- domină toate sectoarele vieții publice din România;
- alcătuiesc grupuri mafiote puternice care se susțin reciproc dar se mai și ciocnesc uneori;
- au o filosofie de viață simplistă, ca a lăcustelor: nu au Dumnezeu, nu au părinți și pe unde trec pârjolesc tot, nemairămânând nimic;
- se comportă ca niște trădători deoarece „pentru mită, capetele cele mai de sus ale administrației vând sângele şi averea unei generații” (Mihai Eminescu).

Profitorii:
- sunt susținătorii de rang inferior ai ciocoilor;
- muncesc dar nu gândesc, fiind executanți ai ordinelor directe ciocoiești;
- sunt, de felul lor, moraliști: „pe hoții mărunți îi trimit la închisoare, iar pe cei mari îi numesc în funcții publice” (Esop);
- sunt obișnuiți să-și rezolve problemele prin pile, cunoștințe, relații și „mită care e-n stare să pătrundă orișiunde în țara aceasta” (Mihai Eminescu);
- au ca mod de viață corupția;
- „cu cât urcă mai sus pe scara demnităților, cu atât coboară mai jos pe scara demnității” (George Budoi);
- „votează corupți, impostori, hoți și trădători, nefiind victime, ci complici” (George Orwell).

Pomanagii:
- sunt ca niște oi pe care liderul berbec-ciocoi îi poartă oriunde și oricum vrea;
- nu gândesc și, mai nou, nici nu muncesc;
- se hrănesc cu pomenile aruncate în scârbă de niște lideri corupți și cu propaganda degradantă a unor activiști ratați;
- sunt „complici ai corupției prin propria lor indiferență” (Bess Myerson);
- își distrug (fără să-și dea seama) țara încet și sigur, deoarece „corupția pe timp de pace distruge mai mult decât un război” (John Milton);
- își afișează întotdeauna, cu mândrie, analfabetismul și incultura;
- se cred binecuvântați de Dumnezeu pentru că „fiind săraci cu duhul, a lor este Împărăția Cerurilor”;
- uită „să-și aleagă șefi, nu stăpâni” (Nicolae Titulescu);
- nu înțeleg nimic și nici vor să schimbe ceva din atitudinea lor, chiar dacă martiri ai neamului le strigă: „Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!” (Petre Țuțea).

Visătorii:
- sunt independenți și nu pot fi manipulați;
- gândesc și muncesc, dorind uneori să îmbunătățească condițiile de viață prin: propuneri, memorii, audiențe, sesizări, petiții, plângeri, proteste, mitinguri, greve, critici, luări de poziții, postări, articole, cărți, dezbateri, seminarii și campanii;
- ar trebui să-și amintească mai des că „nimeni nu este inutil în această lume dacă alină povara ce atârnă pe umerii semenilor săi” (Charles Dickens);
- evită să se implice în viața publică fiindcă „politica a fost dintotdeauna organizarea sistematică a sentimentelor de ură” (Henry Adams) și deoarece sunt conștienți că „greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei” (Mihai Eminescu);
- sunt „pedepsiți pentru refuzul de a participa la viața politică prin aceea că ajung să fie conduși de inferiorii lor” (Platon);
- știu că „sentimentul național este acela care asigură existența popoarelor” (Nicolae Titulescu).

Hibridul politic se manifestă polimorf: dictatorial, anarhic sau mafiot.
Perioadele de manifestare sunt aleatorii, fiind determinate de acțiunile unor indivizi cu putere de influență și decizie mai mare.
Ca atare, hibridul politic fiind imprevizibil, conduce la ineficiență sau inactivitate instituțională, starea de blocaj fiind o caracteristică principală a statului român.

Grupurile bolșevicilor și ciocoilor privesc cu indiferență prăbușirea țării, profitorii stau în așteptarea unei ocazii să poată da lovitura, pomanagii se comportă ca „bocitoarele cu drobul de sare” (nimic nu se poate face), iar visătorii par a construi „castele de nisip” (tot ceea ce se face este inutil).

Hibridul politic devorează și se auto-devorează.
Tunelul pare lung, speranțele sunt slabe.
Blocajul se generalizează și paralizează activitatea tuturor.

Cât timp mai poate rămâne blocată România de către orgoliile personale ale unor indivizi lipsiți de scrupule?
Cât timp se va mai manifesta această pasivitate mortală a românilor?

„Oamenii care luptă pot pierde. Oamenii care nu luptă au pierdut deja.” (Bertolt Brecht)
„Aflați de la mine că românii acceptă toate suferințele, dar tot eu vă spun că ei nu vor accepta niciodată nedreptatea.” (Nicolae Titulescu)

duminică, 16 septembrie 2018

România merelor

În România, multe dintre instituțiile statului funcționează anapoda și se află într-un proces accelerat de disoluție. Colac peste pupăză, salariile și pensiile sunt acoperite din împrumuturi.

Pentru a evita dezbaterea problemelor importante ale țării, guvernanții au pus la punct un program național de manipulare a populației. Teme false sau lipse de importanță sunt aduse în atenția publicului, creând un bruiaj informațional care să mascheze incompetența, reaua intenție și dezastrul.

Și, pentru că țara arde, guvernanții trebuiau să se pieptene. Din această cauză „a fost aruncată” publicului o temă mai veche: „problema merelor”.

Ideea a pătruns în România, cu câțiva ani în urmă, la întâlnirile de taină care au avut loc între Dughin (ideologul lui Putin) și unele fețe bisericești din România. Dughin fusese trimis în „pelerinaj ideologic” de grupul vesel de la Kremlin pentru a convinge clerici români că: „a treia Romă va fi la Moscova” și „rușii au un rol mesianic la nivel mondial”. Cu alte cuvinte, românii trebuiau convinși cu „argumente ortodoxe” că Apusul e rău și Răsăritul e bun.

Primit cu destulă reticență și într-un mod discret, Dughin nu a avut prea mare priză la publicul țintă al F.S.B.-ului, din cauza sentimentelor antirusești și ale unor avertismente venite de la inițiați în domeniile filosofiei și propagandei. Cu toate acestea, „tema religioasă” a rămas în atenția unor conducători din România, pentru a fi folosită în cazul în care situația politică scapă de sub control.

Și iată că momentul a venit: dezastrul în care se află România nu mai poate fi mascat politic, dar perdeaua de fum cu iz religios poate orbi poporul.

„Problema merelor” sau a „fructului oprit” a incitat și surescitat imaginația și curiozitatea oamenilor încă din timpuri biblice.

Iată ce ne spun unele scrieri apocrife.
Adam ar fi avut o primă soție pe nume Lilith. Aceasta a fost creată de Dumnezeu în același fel ca Adam. Lilith era îndrăzneață, curioasă, neascultătoare, rebelă și dornică de cunoaștere. Pe scurt, Lilith era capul și Adam era gâtul. Simțindu-se mereu complexat, Adam a făcut o criză de nervi și i-a spus lui Dumnezeu că n-o mai vrea pe Lilith de soție. Dumnezeu, pus în fața faptului împlinit, a fost de acord cu divorțul. Astfel, prima „familie tradițională” s-a destrămat, iar Lilith a rămas cu copii (Cain fiind cel mai mare). Totuși, Adam nu voia să rămână singur și l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea altă nevastă. Dumnezeu i-a reproșat lui Adam că nu este sociabil și că se va despărți de toate nevestele pe care i le-ar da. Atunci, Adam i-a spus lui Dumnezeu să facă o femeie ca el. Dumnezeu s-a conformat și a creat-o pe Eva din coasta lui Adam, ca acesta să o poată domina. Lilith, geloasă și tupeistă, le făcea zile negre lui Adam și Evei care nu știa cine este ființa care le tot apare mereu în cale. S-au născut apoi primii copii ai Evei: Abel și sora lui geamănă. Mai târziu, când a fost vorba de „fructele oprite”, moștenire și împărțirea pământului, a apărut un conflict între copiii lui Lilith și cei ai Evei. Totul a degenerat și cele două tabere au devenit dușmani de moarte.

Iată ce ne spun scrierile canonice.
Eva a fot creată din coasta lui Adam și, la sfatul lui Satan (șarpele cel viclean), a cules și mâncat „fructele oprite”. Ca atare, Adam și Eva au fost izgoniți din Rai, trăind cu regrete o viață îndelungată. Copiii care se nășteau erau întotdeauna gemeni: băiat și fată. Când creșteau, aceștia se căsătoreau și procreau „cu îngăduința lui Dumnezeu”. Așa era în primele „familii tradiționale”: „un pic” de incest între frate și soră. Dar, cum altfel se putea înmulți neamul omenesc?

Oricum ar fi, „merele” i-au creat mari probleme lui Adam. Și, nu numai lui.

În zilele drepților și profeților, poligamia era „îngăduită de Dumnezeu”: Solomon cel cu multe neveste, concubine și țiitoare, fiind un exemplu notoriu. Și familiile poligame erau considerate „familii tradiționale”.

Timpurile care au urmat au fost și ele tulburi: căsătoria între rudele foarte apropiate era „îngăduită de Dumnezeu și binecuvântată de ierarhi”. Mulți împărați și nobili practicau acest lucru pentru a-și păstra averile și titlurile sociale. Și consangvinii alcătuiau „familii tradiționale”.

„Problema merelor” a rămas de actualitate: căsătoriile de formă, căsătoriile la vârste fragede, căsătoriile multiple și căsătoriile dintre persoane foarte tinere și persoane în vârstă. Toate acestea sunt „îngăduite de Dumnezeu și binecuvântate de preoți”. Și tot „familii tradiționale” sunt considerate.

La nivel global, „problema merelor” se transformă în „cutia Pandorei”. Dar, fără „Speranță”.
Căsătoria pentru persoane de sex diferit va fi reglementată prin Constituție, iar uniunea liber consimțită pentru persoane de același sex va fi reglementată prin lege.
Dar cum vor fi reglementate raporturile dintre: oameni (pe de o parte) și roboți, androizi, cyborgi, sisteme cu I.A., clone, hibrizi și alte specii (pe de altă parte)?

Oare vom învăța ceva din istorie?
La căderea Constantinopolului, împăratul și ierarhii dezbăteau intens două probleme: sexul îngerilor și numărul îngerilor care încap pe vârful unui ac. Nici credința în Dumnezeu, nici zidurile groase ale cetății și nici lanțurile mari și grele întinse în apă nu au izbăvit bizantinii de cădere.
„Problema merelor” a devenit prioritate zero pentru români deși statul nostru se scufundă!

Români, să țineți minte!
Merele putrede vin întotdeauna din Apus, iar merele otrăvite vin întotdeauna din Răsărit!
Integrarea în absolut nu vine pe ușa din dos și nici pe ușa de sus!
Mântuirea nu vine dacă umbli din floare în floare, legal sau nu!

Sigura problemă reală a României este căsătoria împotriva firii dintre politică și religie. Așa au fost cununați robul lui Dumnezeu, Hoț, cu roaba lui Dumnezeu, Hoție! O „familie tradițională” fără scrupule, fără credință și frică în Dumnezeu! Căsătorie care, încă de la începuturile ei, a adus doar dezbinare și război între români. Din păcate, după această luptă cu ei înșiși, românii vor rămâne doar cu Catedrala Neamului plină de mere putrede și otrăvite. Merele bune și plăcute la vedere vor fi fost demult culese, din Grădina Raiului, de către Mâna Domnului.

Doar o despărțire forțată și dureroasă dintre politică și religie ar mai salva ceva din onoarea prea pătată a unei credințe formale și ipocrite. Și asta, doar dacă, statul român va mai avea în el duhul de viață dătător care să-l oprească de la disoluția rapidă și sigură în care se află.