Românii sunt religioși. De o religiozitate
rar întâlnită. Atât de religioși, că aproape doare. Oriunde te întorci vezi
semnele credinței lor. Și nu numai că le vezi, dar le și auzi. Aproape că te-ar
convinge dacă nu s-ar contrazice singuri prin ceea ce spun și fac. Toate
acțiunile românilor, că sunt realizate pe față sau pe dos, trebuie repetate, cu
mare migală, de trei ori: dimineața, la prânz și seara. Dacă ritualul este
încălcat, ordinea firească-nefirească a lucrurilor se strică.
Românii sunt specialiști ai armoniei în
dizarmonie și ai ordinii în dezordine. Întortocheate sunt căile Domnului, dar
ale românilor sunt un adevărat labirint.
Românii sunt curajoși. Cei mai curajoși,
până să-și pună în practică ideile. Că socoteala de-acasă nu se potrivește
niciodată cu cea din târg. Așa că, opiniile lor sunt foarte bune doar dacă sunt
exprimate, cu mult curaj, în fața oglinzii din dormitor. În societate, doar
opinia șefului contează, că e singura exprimată.
Românii sunt puri. De cea mai pură
calitate. Ei nu s-au amestecat cu alții, ca alții, ceea ce-i face unici. Toți
sunt unul și unul, drepți ca bradul care se îndoaie rapid ca trestia sub bătaia
vântului.
Totuși, românii se deosebesc între ei.
Asta pentru că, de-a lungul veacurilor, s-au tot căutat între ei și au
descoperit că sunt de trei feluri: felul întâi (profani), felul doi
(spiritualiști) și desert (credincioși).
Fiecare fel de român are gustul său
specific de: frământare, neliniște sau frică. Și cum, la limită, nu poți deosebi
nebunia de genialitate, totul pare amestecat și dă o aromă specială de neuitat.
Frământările psihologice ale profanilor
- Cui dăm propria putere, nouă înșine sau altora?
- Avem curajul să avem propriul destin sau îi lăsăm pe alții să ne decidă destinul?
- Dorim să surprindem esența propriei ființe sau dorim să observăm acțiunile altora care ne modelează viața?
- Fiecare decide pentru el însuși (ea însăși) sau altcineva decide pentru el (ea)?
- Este mai importantă propria hotărâre sau hotărârea altuia pentru noi?
- Cine ne limitează acțiunile noastre față de acțiunile altora?
- Cunoașterea noastră e mai puternică decât cunoașterea altora?
- Ne bazăm mai mult pe cunoștințele noastre sau pe cunoștințele altora?
- Mă bazez mai mult pe efortul meu sau pe sprijinul altora?
- Aș vrea să am un mentor sau nu?
- Cine sunt eu, cine sunteți voi?
- Pot spune realitatea sau trebuie să fiu ipocrit?
- De ce să înceteze enigma lumii odată cu mine?
- Sunt unicat sau sunt multiplicat?
- Câte cuie pot să bat într-o ușă?
- Cât de importante sunt grijile altora pentru mine?
- Fericirea mea depinde de fericirea altora?
- Unde intri când nu ai o casă?
- Cine îmi poate rezolva problemele?
- Curajul mi-l manifest doar când interesul mi-l dictează?
Neliniștile metafizice ale
spiritualiștilor
- Dacă conchidem că există divinitate, dorim o relație personală cu aceasta sau o relație intermediată?
- Cine ne este dirijor al vieții, esența divină din noi sau esența divină manifestată prin alții pentru noi?
- Divinitatea din noi se poate manifesta liber sau divinitatea din altcineva ne dictează libertatea de mișcare?
- Divinitatea din noi este mai importantă, la fel de importantă sau mai puțin importantă decât divinitatea din alții?
- Când trebuie să decidem ceva, lăsăm divinitatea din noi să răspundă sau divinitatea altora?
- Cine ne delimitează sacralitatea proprie de sacralitatea altora?
- Lumina noastră e mai puternică decât lumina altora?
- Când vedem divinitatea, când ne privim propriul suflet sau sufletul altora?
- Acțiunile mele mă apropie de divinitate sau acțiunile altora?
- Mă călăuzesc după glasul inimii sau după glasul sfătuitorului?
- Pot fi eu sau pot fi doar altul?
- Când îmi deschid sufletul și când îl închid?
- Taina vieții este și taina mea sau e doar taina altora?
- Darul meu e important sau darul altora?
- Câte păcate încap într-un suflet?
- Cât de liniștit pot fi dacă mă preocupă doar neliniștile altora?
- Fericirea mea e nefericirea altora?
- Casa mea e și casa ta?
- Cine mă curăță de păcate?
- Aștept să văd, poate se deschide?
Fricile bisericești ale credincioșilor
- Să aibă un singur Dumnezeu.
- Să nu-și facă chip cioplit, nici altă asemănare, nici să se închine lor.
- Să nu ia numele Domnului Dumnezeu în deșert.
- Să-și aducă aminte de ziua Domnului și să o cinstească.
- Să-și cinstească tatăl și mama, ca să-i fie bine și să trăiască mulți ani pe pământ.
- Să nu ucidă.
- Să nu fie desfrânat.
- Să nu fure.
- Să nu depună mărturie mincinoasă împotriva aproapelui său.
- Să nu poftească nimic din ce este al aproapelui său.
- Să asculte cu evlavie Sfânta Liturghie în fiecare Duminică și sărbătoare.
- Să țină toate posturile de peste an.
- Să cinstească fețele bisericești.
- Să se spovedească și să se împărtășească în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori, dacă nu pot, cel puțin odată pe an, în Postul Paștelui.
- Să se roage pentru cei ce stau în fruntea țării.
- Să țină posturile pe care le-ar orândui episcopul sau mitropolitul locului în vreme de primejdii, de molime sau alte necazuri.
- Să nu citească cărţi eretice sau sectare.
- Să nu înstrăineze, nici să folosească, spre scopuri străine, lucrurile bisericești sau averea Bisericii.
- Să nu facă nunți și ospețe, sau alte petreceri, în timpul posturilor.
Ați remarcat?
Unii au doar întrebări, alții au doar
răspunsuri.
Unii sunt nesiguri și se tot întreabă,
alții au doar certitudini și știu ce să nu facă.
Doar la greutate românii sunt la fel,
pentru că un cântar n-are parti-pris-uri.
Din când în când, românii cântă la frunză:
„Cu legătoare m-am legat, că cingătoarea
nu mă încingea.”
Asta arată puternicul atașament pe care-l
au românii față de trecutul lor glorios. De aici le și vine românilor legendara
putere care-i face de temut în rândul celorlalte popoare. Dar, fiind cu gândul
mereu în trecut, românii au uitat să trăiască prezentul. Și… prezentul a trecut
peste ei.
