Când au votat pentru prima dată, în 1990,
românii au crezut că vor avea în mod automat și salamul cu soia asigurat lunar
la pachet.
Votul decurgea ca după zile lungi de
beție: unii votanți mergeau de zeci de ori la vot, cei din comisiile de votare
băgau cu nerușinare voturi în urne după cum îi tăia capul proletar, milițienii
care păzeau secțiile schimbau sacii cu buletinele de vot iar judecătorii care
trebuiau să valideze voturile și procesele verbale puneau din burtă rezultatele
după poruncile venite pe linie politică.
Entuziasmul primului vot liber avea să fie
acoperit imediat de mizeria politică. „Parlamentul rușinii”, cum avea să fie
numit în mod popular primul Parlament de după 1990, era o caricatură ordinară a
ceea ce trebuia să fie una dintre cele mai importante instituții din România.
Și asta pentru că era plin de bolșevici, marxiști, troțchiști, securiști,
torționari și criminali. Morților de la Revoluție li se adăugaseră cei de la
Mineriade, iar economia țării se scufunda văzând cu ochii.
Nici la următoarele alegeri nu au fost
mari deosebiri. Doar că, hoțiile se multiplicaseră: listele de vot cuprindeau
multe persoane fictive, listele suplimentare deveneau mai importante decât
listele de bază și o nouă specie de om, intitulată pompos „om de omenie”, ajuta
și explica bătrâneilor unde să pună ștampila.
După câțiva ani, votanții constatau că au
rămas cu buzele umflate și nimeni nu le dăduse nimic. Iar oamenii nu prea mai
mergeau la vot.
Așa că, politicieni cu simțul răspunderii
civice limitate începuseră să ofere cadouri alegătorilor ca să aibă „motivație”
(„Să aibă posibilitate alegătorul!”): mici, bere, făină, ulei, ba chiar și
telefoane mobile la mâna a doua sau stricate. „Ei, măcar ăsta mi-a dat ceva!”
era behăitul alegătorului inconștient.
Aleșii se distrau și furau, iar situația
economică a României se înrăutățea. Ca atare, tot mai mulți cetățeni plecau în
străinătate, la lucru. Cu banii câștigați, românii își puneau termopane, iar mai
apoi, gresie și faianță.
Românii evoluaseră și au început să
considere „pomenile electorale” ca fiind „mită electorală”. Dar politicienii
inventivi au început să ofere „materiale informative” alegătorilor: afișe,
pliante, broșuri, ziare, mape, reviste, fotografii, felicitări și calendare.
Pungile în care se aflau aceste „bunătățuri” erau mai valoroase decât
conținutul oferit potențialului alegător. Problema era că toți voiau să scape
cât mai repede de „materialul informativ” și, ca atare, conținutul pungilor era
descărcat oriunde avea chef alegătorul. Dacă erai străin și veneai în România
îți dădeai seama că un proces electoral avea loc în țară.
Bineînțeles, după alegeri, politicienii se
ghidau după sloganul „Totul pentru noi, nimic pentru țară!”. Mai mult, politicienii
aflați la conducere doreau să-și mențină privilegiile și când s-ar fi aflat în
opoziție. Așa că o monstruoasă înțelegere s-a parafat între politicieni: cei
aflați la putere să controleze 2/3 din afacerile județului/ sectorului iar cei
din opoziție 1/3.
Românii de rând au rămas, ca de obicei, cu
ochii în soare. Unii s-au resemnat, iar alții și-au continuat aventurile în străinătate.
Cu banii trimiși în țară, se cumpărau apartamente și se construiau vile.
Când veni din nou vremea alegerilor,
românii întreprinzători nu au mai participat la vot, având în minte sloganul
„Eu mă descurc oricum!”. Și uite așa, a apărut o țară plină de descurcăreți cu
simț civic zero.
Politicienii nu mai ofereau nimic, decât
multe promisiuni în nenumăratele emisiuni radio-TV electorale. Așa s-au
înmulțit jurnaliștii-propagandiști, un fel de mercenari mass-media, care
combăteau în favoarea politicianului care oferea bănet mai gros.
Aleșii nici nu-și mai băteau capul cu
economia, fiind preocupați cu furtul din banul public. Dacă se trezea cineva că
vrea să facă o investiție, atunci politicianul-șef al locului îi cerea „un 10%,
așa de control”. Cine accepta trocul era ajutat (nu era niciodată controlat de
instituțiile statului), iar cine refuza nu putea face nimic că nu-i oferea
nimeni nici un aviz.
Corupția tot mai mare a determinat
apariția unor structuri ale statului care să combată acest fenomen. Aceste
structuri au dat roade și mulți politicieni au fost frezați de averile lor.
Supărare mare a acoperit obrazele groase ale politicienilor care s-au apucat să
distrugă instituțiile anticorupție.
Alegerile au venit din nou, dar cu o
credibilitate care tindea asimptotic la zero, politicienii s-au prezentat în
campanie, ținându-se de mână cu „frații lor întru cele sfinte”: popimea
politică. Cuvintele de învățătură creștină s-au transformat în adevărate
campanii electorale de susținere a unor politicieni corupți. Frățiile de sânge politico-religioase
erau puternice, pentru că multe temple fuseseră construite cu bani furați,
având prețurile de construcție umflate și de zeci de ori (că așa se face o spălare
de bani în casa și în numele Domnului). Toți erau fericiți: Dumnezeu avea un
templu nou, popii aveau unde sluji iar politicienii se puteau ocupa în
continuare de ce știau ei mai bine - furatul din banul public.
Greața de vot era tot mai mare în România,
ca și cea față de persoanele aflate pe liste. Rândurile românilor resemnați și
a celor care plecau definitiv din țară s-au îngroșat. Ca atare, absența masivă
la vot a propulsat cohorte de politicieni corupți în Parlament.
Ca urmare a rezultatului alegerilor, lupta
împotriva legilor justiției devenise acum prioritară. Ce mai puteau face acum
românii? Să critice, să manifeste și să se lamenteze.
Interesant lucru este și cu listele
electorale, căci ele nu se întocmesc oricum. Îți trebuie meșteșug, nu glumă:
obraz gros și ban gros.
Și culmea, politicienii nu se sfiesc să
vorbească despre acest lucru. Da, chiar și partidele politice dau comunicate de
presă în acest sens.
Prima conversație
„- Care este tariful pentru un loc de
parlamentar?
- Păi, este în funcție de partidul din
care faci parte și de zona țării de unde provii.
- Concret, ce ne puteți spune?
- Între 50.000 de euro și 70.000 de euro.
Sumele se duc la partid, dar nu se înregistrează în contabilitate.
- Și vă scoateți banii ăștia într-un
mandat?
- Dacă revin în Senat, în patru ani câștig
80.000 de euro, așa că nu fac nicio afacere, așa că nu le voi da banii ăștia.
Dar sunt persoane dispuse să dea.”
A doua conversație
„- Dar vedem pe listele partidelor și
persoane care nu au fost membri de partid.
- Da, există câteva poziții rezervate
pentru indivizi care își doresc să fie parlamentari dar nu sunt în nici un partid.
Așa că, dacă au la dispoziție sume foarte mari sunt acceptați.
- Cam la ce sume se ajunge?
- Peste 200.000 de euro dacă persoana
respectivă își dorește poziția de parlamentar pentru imunitatea pe care i-o
conferă.
- Și dacă cei de la procuratură cer
ridicarea imunității?
- Parlamentarii sunt informați înaintea
votului că este vorba de un P.I., și ca atare trebuie protejat.”
A treia conversație
„- De ce trec parlamentarii la un alt
partid dacă au dat sumele astea? Cumva, ei n-ar avea prioritate pe liste la
alegerile viitoare?
- Pentru că primesc bani pentru asta. Și
mai primesc bani, și pentru votul pe care-l acordă în cazul unor legi
importante d.p.d.v. economic.
- Adică un troc per lege? Îmi votezi legea
X și-ți dau suma Y?
- Da, și multe alte beneficii.
- Adică?
- Firmele care beneficiază de pe urma
legilor favorabile le dau parlamentarilor care le-au votat: cadouri, excursii,
poziții de conducere în consiliile de administrație ale firmelor atunci când nu
vor mai fi demnitari, vile în care pot locui gratuit anumite perioade de timp,
imobile în străinătate, le închiriază mașini la prețuri modice, cursuri de
dezvoltare personală, relații de afaceri etc.”
A patra conversație
„- Cum poate ajunge cineva parlamentar
independent pe liste?
- Mai bine îți vezi de treabă.
- De ce?
- Păi îți trebuie semnături multe pentru a
putea depune dosarul, mai ales la europarlamentare (n.r.: în 2014 era nevoie de
100.000 de semnături) și este peste puterile organizatorice ale unei singure
persoane ca să facă asta. Poate doar dacă are o echipă și o campanie de P.R.
puternice.
- Și dacă le strânge?
- Sunt multe condiții restrictive. Oricum,
apoi va avea nevoie de foarte multe voturi. Campania îl va costa enorm și
rezultatele sunt incerte chiar dacă este o personalitate.
- Deci?
- Te duci la un partid.
- Și dai bani, și accepți condițiile lor.
- Stai acasă, așa cum am spus la început.”
A cincea conversație
„- Dar un loc în Guvern cât ajunge?
- Depinde de ministerul unde vei fi numit.
Dacă e vorba de un minister care are în atribuții alocarea de bani, sumele sunt
mult mai mari.
- Cam cât?
- 100.000 de euro pentru un minister fără
miză și peste 150.000 de euro pentru unul important.
- Și cum scoți banii cât ești pe funcție?
- Licitații trucate, atribuiri directe,
comisioane, scutiri de impozite și taxe, intermedieri de afaceri etc.
- Și de ce se schimbă miniștrii așa de des
dacă dau banii ăștia?
- Păi, după ce-și scot banii și fac, și
ceva profit trebuie să vină altcineva cu echipa lui.
- Și tot așa?
- Da, totul e într-o evidență strictă a
partidelor. Și se lucrează mult cu bani cash.”
A șasea conversație
„- Cât contează prezența la vot?
- Depinde. Dacă e sub 55% atunci grupurile
de interese își fac jocurile în voie. Peste 60%, cetățenii încep să se facă
auziți.
- Deci ar trebui să mergem în număr foarte
mare la vot. E mai bine să fie obligatoriu votul?
- Pentru parlamentari nu… ha, ha, ha. Păi,
vedeți, de asta bătălia mediatică are foarte mare importanță. Contează câți
oameni din mass-media sunt de partea ta, ca să poți influența votanții.
- Rețelele sociale au început să conteze
foarte mult în campaniile electorale.
- Da, dar și aici poți folosi troli pentru
a demola pe cineva.
- Pentru a lăuda pe cineva, nu?
- Ba da. Dar e mai ușor să-ți lichidezi
mediatic adversarul.
- Adică să-i distrugi imaginea publică?
- Ceva mai mult de atât. Să-l intimidezi.
- Ca un fel de șantaj?
- Da, dar fără să știe adversarul ce știi
tu exact despre el.”
A șaptea conversație
„- Un partid nou ar avea șanse să câștige
alegerile?
- Nu să le câștige, ci să intre în
Parlament cu scor bunicel.
- De ce?
- Să nu uităm că în 1990, P.C.R.-ul s-a
transformat în F.S.N., apoi în P.S.D.R. și în P.S.D.
- Și ce dacă?
- Păi P.S.D.-ul a moștenit rețeaua de
filiale și organizații la nivelul întregii țări. Ca să creezi o asemenea
structură acum, ai nevoie de o logistică impresionantă și de timp.
- De ce ar fi nevoie?
- Vă dau un exemplu concret. În România,
în 2018, există 3.228 de unități administrativ-teritoriale (adică capitala +
municipiile + orașele + comunele + județele + sectoarele). Ca să contezi în
alegeri ca partid ar trebui ca în jumătate plus unu din aceste U.A.T.-uri să ai
filiale și organizații. Cum vi se pare?
- Foarte greu de pus în practică. Și o
soluție mai rapidă care ar fi?
- Să preiei filiale și organizații într-o
nouă structură.
- Păi, atunci ar fi oameni vechi în
partide noi… ha, ha, ha. N-am făcut nimic.
- Da, dar după ce le preiei, le cureți de
uscături.
- În câți ani?
- Ha, ha, ha… dacă ai dosare, să știți că
merge foarte repede. Și nu ai nevoie decât de câțiva lideri noi bine plasați.”
Interesante fragmentele de conversații,
nu? Mulțumiri pentru sinceritate celor trei parlamentari/ ex-parlamentari.
Deci, ce se poate face?
- În legea electorală să fie prevăzute
pedepse foarte mari pentru cei care fură la vot (acesta ar trebui să fie
asimilat trădării naționale).
- Secțiile de votare să aibă sisteme
electronice pentru prevenirea votului multiplu și camere de luat vederi pentru
operațiunile de numărare a voturilor.
- Numărul observatorilor din secțiile de
votare să fie sporit.
- Pe listele partidelor să fie oameni care
nu au probleme juridice și financiare.
- Românul de rând să meargă la vot și să
nu mai pună ștampila pe: criminali, infractori, manipulatori și incompetenți.
Istoria alegerilor e bogată, lecțiile de
învățat sunt multe, dar are cine să priceapă?
