De ziua ei, pe 1 decembrie, România se îmbracă în straie tricolore, sărbătorind Marea Unire cu inima îndurerată din cauza sfâșierilor teritoriale și dezbinării populației.
România a fost fărâmițată de-a lungul vremurilor
de prădătorii lacomi care și-au tot înfipt colții în prada bogată. Acum, arată
ca un vitraliu neterminat, având bucățelele de sticlă desprinse unele față de
altele.
De fiecare dată, pe 1 decembrie, România
așteaptă cu speranță ca o mână providențială nevăzută să-i reconstituie chipul
frumos de altădată.
Și de fiecare dată, speranțele ei se
dovedesc a fi deșarte. Nici nu mai știe dacă mai are rost să spere și să
aștepte ceva ce pare nerealizabil.
România a fost dezbinată de-a lungul
vremurilor de poporul care nu are simțul identității.
Acum, poporul se comportă ca niște
populații aflate în competiție existențială unele față de altele și care s-au
refugiat pe unde au apucat.
De fiecare dată, pe 1 decembrie, România așteaptă
cu sufletul la gură ca românii să se deștepte și să-și croiască un destin ca
mare popor.
Și de fiecare dată, speranțele ei se
dovedesc a fi înșelate. Nici nu mai știe dacă să mai aibă încredere în
promisiunile românilor.
România se află la răscruce. Nu știe cum
și-ar putea continua mersul greoi prin istorie. Puterile par să o părăsească pe
zi ce trece. E tot mai obosită și îngândurată. Purtând povara unui destin
potrivnic, răsuflă tot mai greu și inima-i bate din ce în ce mai tare.
Privirea-i este încețoșată, mâinile-i tremură nesigur, dar realizează că tot
ceea ce i se întâmplă este o mare încercare. E încercarea vieții ei atât de
chinuite. Știe că trebuie să treacă de acest prag, să intre pe ușa încrederii
de sine pentru a-și împlini destinul.
România s-a oprit din drum să vadă cu cine
poate continua. Își privește critic românii să vadă dacă sunt ai ei sau nu. Și
vede multe. Poate prea multe. Dar, a lăsat emoțiile de-o parte și își numără
fii și fiicele. Caută prin fiecare colț al ei, caută și peste hotare. Nimeni nu
scapă necercetat.
Vântul suflă ușor, vrând parcă să aline
rănile României. Măcar atâta mângâiere să aibă și ea. Privirea-i devine
sclipitoare și ageră. Vede acum și cele bune și cele rele. Îi vede și pe cei
vrednici și pe cei potrivnici. Vălurile iluziei, înșelătoriei și prefăcătoriei
au căzut.
Își vede toți românii la propria-i
sărbătoare. Sunt împărțiți deja: populațiile și poporul.
Populațiile acționează doar în interesul
lor, nemaiavând o identitate națională și nepăsându-le de România: dregătorii
cei înalți înnegriți de faptele nedemne; formaliștii în costume orbiți de mândrie;
paraziții nesătui dependenți de chiolhanuri; șmecherașii autodeclarați
descurcăreți; neaveniții cocoțați pe funcții cu ajutorul pilelor, cunoștințelor
și relațiilor; autosuficienții care își văd doar interesul lor; indiferenții care
acționează ca și cum n-ar mai avea țară; infractorii care dau lecții de viață; trădătorii
care se mândresc cu distrugerea țării.
Poporul își iubește patria și se
străduiește să acționeze în interesul României: are obiective mărețe; respectă
normele sociale; dă dovadă de civism; se implică în viața socială; contribuie
la dezvoltarea comunității; dorește o țară modernă.
După ce i-a trecut în revistă pe toți,
România surâde. E pentru prima dată după mulți ani. Și-a dat seama că nu este
singură. Mai are fii și fiice. Nu mulți ce-i drept, dar, cel puțin, nu este
singură. Acum își poate continua drumul. Are pentru cine și are pentru ce.
La mulți ani, România!
