Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române trebuie
să ia o poziție oficială față de cererea de autocefalie (independență) a
Bisericii Ortodoxe Ucrainene față de Biserica Ortodoxă Rusă.
Decizia este extrem de dificilă, având un
impact politic și social enorm.
Sunt oare pregătiți membrii Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să adopte o poziție care să avantajeze
comunitățile credincioșilor români din țară și de peste hotare, dar care să
mulțumească și Bisericile Ortodoxe surori?
Întrebarea este cât se poate de legitimă,
având în vedere comportamentul și deciziile ierarhilor din ultima perioadă de
timp.
Că nu-i interesează viața duhovnicească
proprie, ierarhii o demonstrează zilnic prin comportamentul și atașamentul
puternic față de bunurile materiale.
Că nu se pricep să-și administreze marea
instituție pe care o conduc, ierarhii o demonstrează permanent prin încălcarea
regulilor interne și a dreptului canonic, și bisericesc.
Că nu se pricep la politica internă a
României, ierarhii au demonstrat-o de multe ori prin susținerea unor nulități
în fruntea localităților și a țării, cât și prin rezultatul dezastruos al referendumului
pentru redefinirea familiei tradiționale.
A venit și momentul în care ierarhii
trebuie să-și demonstreze priceperea sau mai degrabă nepriceperea în politica
externă: scandalul dintre ucraineni și ruși iscat pe tema autocefaliei.
Ucraina, fiind un stat independent care
are o limbă proprie, este îndreptățită să ceară constituirea unei biserici
autocefale. Exemplu în acest sens fiind mai toate țările ortodoxe care au
biserici naționale autocefale. Problema e că ucrainenii, în avântul lor
naționalist, zdrobesc toate drepturile minorităților etnice și religioase.
Rusia nu dorește crearea unei biserici
ucrainene autocefale din motive imperialiste lesne de înțeles: vor să domine
spiritual cât mai mulți credincioși. Ba mai mult, cu o ipocrizie crasă, și-au
arogat și un obiectiv mesianic mondial: „Moscova să devină a treia Romă”! Da,
adică ei, rușii cei binecredincioși, să conducă spre mânuire toate popoarele
lumii, începând cu cele creștin-ortodoxe. Și ca să se facă bine înțeleși, rușii
au bătut cu pumnul și pantoful în masa patriarhului ecumenic din Constantinopol,
amenințând cu ruperea Bisericii Ortodoxe.
Patriarhul ecumenic a acționat corect,
acordând independența Bisericii Ucrainene, urmând ca fiecare dintre Bisericile Ortodoxe
Naționale să se pronunțe pentru sau împotriva acordării autocefaliei
ucrainenilor.
România are un cuvânt important de spus în
această chestiune, dar decizia pe care trebuie să o ia nu este prea ușoară.
În primul rând, acordarea autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Ucrainene ar pune sub semnul întrebării jurisdicția
duhovnicească a românilor din această țară.
Vor trece sub tutela Bisericii Ortodoxe
Ucrainene, vor rămâne sub tutela Bisericii Ortodoxe Ruse sau vor cere
jurisdicția Bisericii Ortodoxe Române?
Ucrainenii sunt puși pe fapte mari și
dorind să scape de influența Rusiei, ciopârțesc pe zi ce trece drepturile
tuturor minorităților, incluzând-o pe cea românească: limbă, școală, cultură,
cult etc.
N-ar fi de mirare ca Ucraina să interzică
și dreptul la slujbe religioase în limba română.
În al doilea rând, recunoașterea Bisericii
Ortodoxe Ucrainene ar crea un precedent pentru Republica Moldova care are în
momentul de față dublă jurisdicție duhovnicească: către Biserica Ortodoxă Rusă
și către Biserica Ortodoxă Română.
Vor trece moldovenii sub tutela unei
eventuale Biserici Ortodoxe Moldovenești sau vor rămâne fideli Bisericii
Ortodoxe Române?
Se va discuta din nou de un așa-zis popor
moldovenesc?
Se va impune din nou așa-zisa limbă
moldovenească?
Se va mai putea vorbi de unirea României
cu Republica Moldova?
Etnicii ucraineni din Republica Moldova
vor cere jurisdicția duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Ucrainene?
Care va fi poziția etnicilor ucraineni față
de statul român, având în vedere că ei susțin cu tărie forțele pro-ruse din
Republica Moldova?
Va fi fărâmițată Republica Moldova în
enclave care au sisteme de valori diferite?
În al treilea rând, Biserica Ortodoxă
Română are de rezolvat o situație internă deosebită: mulți români
creștin-ortodocși sunt căsătoriți cu români de alte confesiuni.
Asta înseamnă că o mare parte din
populația României își dorește apropierea canonică de Biserica Catolică și de
Bisericile Protestante.
Idealul unirii întregii lumi creștine este
din ce în ce mai discutat în lumea teologică occidentală și răsăriteană.
Recunoașterea Bisericii Ortodoxe Ucrainene
și ruperea Bisericii Ortodoxe Ruse de Patriarhia Ecumenică ar duce la o
îndepărtare de la acest ideal.
În al patrulea rând, Biserica Ortodoxă
Română are și ea orgoliile ei.
Își dorește ca România să devină „Noul
Ierusalim”! Adică un fel de pol al tuturor religiilor.
Că nu degeaba construiește „Catedrala
Mântuirii Neamului” și creează o „infrastructură duhovnicească” care să
corespundă acestui ideal măreț.
Ideea se pare că a pornit de la un celebru
profet indian care vedea România și India ca doi poli ai spiritualității
mondiale. Cel puțin așa se discută printre credincioșii iubitori de folclor cu
iz mesianic.
Alții mai semi-docți, susțin că ideea a
apărut cumva din sânul unei organizații discrete ca să potențeze supunerea
„opincii” față de „vlădică”.
Oricare ar fi originea ideii, acesta a
prins, a dat „roade” și este discutată „mai în șoaptă”, „mai în public” sau
„mai lasă”.
Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române trebuie
să temporizeze lucrurile și să cheme la masa negocierilor: Patriarhia Ecumenică,
Biserica Ortodoxă Rusă și ierarhii ucraineni.
Trei chestiuni vor trebui să-și găsească
răspunsul în urma tratativelor: păstrarea unității lumii ortodoxe, determinarea
clară a jurisdicției diferitelor biserici ortodoxe și impunerea unei carte a
drepturilor minorităților etnic-religioase în întregul spațiu ortodox.
Decizia pe care o vor lua ierarhii români
este una foarte importantă, cu reverberații adânci în lumea politică și
spirituală internațională.
Alegerea corectă va crea o oportunitate
uriașă României.
Alegerea greșită va lăsa ierarhii români
doar cu manifestările religioase de tip contingent-idolatrice cu iz medieval
care vor duce la fărâmițarea inevitabilă a Bisericii.
